luni, 19 martie 2018

Emerson


Self-Reliance 

(1841, Excerpt)




    "There will be an agreement in whatever variety of actions, so they be each honest and natural in their hour. For of one will, the actions will be harmonious, however unlike they seem. These varieties are lost sight of at a little distance, at a little height of thought. One tendency unites them all. The voyage of the best ship is a zigzag line of a hundred tacks. See the line from a sufficient distance, and it straightens itself to the average tendency. Your genuine action will explain itself, and will explain your other genuine actions. Your conformity explains nothing. Act singly, and what you have already done singly will justify you now. Greatness appeals to the future. If I can be firm enough to-day to do right, and scorn eyes, I must have done so much right before as to defend me now. Be it how it will, do right now. Always scorn appearances, and you always may. The force of character is cumulative. All the foregone days of virtue work their health into this. What makes the majesty of the heroes of the senate and the field, which so fills the imagination? The consciousness of a train of great days and victories behind. They shed an united light on the advancing actor. He is attended as by a visible escort of angels. [...] Honor is venerable to us because it is no ephemeris. It is always ancient virtue. We worship it to-day because it is not of to-day. We love it and pay it homage, because it is not a trap for our love and homage, but is self-dependent, self-derived, and therefore of an old immaculate pedigree, even if shown in a young person.

I hope in these days we have heard the last of conformity and consistency. Let the words be gazetted and ridiculous henceforward. Instead of the gong for dinner, let us hear a whistle from the Spartan fife. Let us never bow and apologize more. A great man is coming to eat at my house. I do not wish to please him; I wish that he should wish to please me. I will stand here for humanity, and though I would make it kind, I would make it true. Let us affront and reprimand the smooth mediocrity and squalid contentment of the times, and hurl in the face of custom, and trade, and office, the fact which is the upshot of all history, that there is a great responsible Thinker and Actor working wherever a man works; that a true man belongs to no other time or place, but is the centre of things. Where he is, there is nature. He measures you, and all men, and all events. Ordinarily, every body in society reminds us of somewhat else, or of some other person. Character, reality, reminds you of nothing else; it takes place of the whole creation. The man must be so much, that he must make all circumstances indifferent. Every true man is a cause, a country, and an age (emphasis mine); requires infinite spaces and numbers and time fully to accomplish his design; — and posterity seem to follow his steps as a train of clients. A man Caesar is born, and for ages after we have a Roman Empire. Christ is born, and millions of minds so grow and cleave to his genius, that he is confounded with virtue and the possible of man. An institution is the lengthened shadow of one man; as, Monachism, of the Hermit Antony; the Reformation, of Luther; Quakerism, of Fox; Methodism, of Wesley; Abolition, of Clarkson. Scipio, Milton called "the height of Rome"; and all history resolves itself very easily into the biography of a few stout and earnest persons.

Let a man then know his worth, and keep things under his feet. Let him not peep or steal, or skulk up and down with the air of a charity-boy, a bastard, or an interloper, in the world which exists for him. But the man in the street, finding no worth in himself which corresponds to the force which built a tower or sculptured a marble god, feels poor when he looks on these. To him a palace, a statue, or a costly book have an alien and forbidding air, and seem to say like that, 'Who are you, Sir?' Yet they all are his, suitors for his notice, petitioners to his faculties that they will come out and take possession. The picture waits for my verdict: it is not to command me, but I am to settle its claims to praise. That popular fable of the sot who was picked up dead drunk in the street, carried to the duke's house, washed and dressed and laid in the duke's bed, and, on his waking, treated with all obsequious ceremony like the duke, and assured that he had been insane, owes its popularity to the fact, that it symbolizes so well the state of man, who is in the world a sort of sot, but now and then wakes up, exercises his reason, and finds himself a true prince."



A te baza pe tine însuţi 

(1841, Fragment)



Va exista un acord într-o varietate de acţiuni, astfel încât ele să fie oneste şi naturale la timpul lor. Dacă provin dintr-o singură voinţă, acţiunile vor fi în armonie, oricât de diferite ar părea. Dacă ne îndepărtăm puţin, gândind un pic asupra lor, nu mai percepem diferenţele. O tendinţă unică le conjugă. Cursa celui mai performant vapor este o linie în zig-zag. Văzută de la o anumită distanţă, ea urmează o cale mediană a tendinţei de mişcare. Adevărata ta acţiune se va explica singură, şi îţi va explica celelalte acţiuni autentice. Conformismul tău nu explică nimic. Acţionează individual, şi ceea ce ai făcut tu însuţi te va justifica acum. Măreţia se raportează la viitor. Dacă am tăria suficientă de a fi ferm astăzi pentru a face binele, sfidând privirile piezişe, probabil că şi în trecut am făcut binele care acum îmi ţine pavăza.
Fie cum o fi, fă binele acum. Întotdeauna sfidează aparenţele, pentru ca mereu să o poţi face. Forţa caracterului este acumulativă. Întregul şir al zilelor virtuoase hrănesc prezentul sănătos. Ce anume dă maiestate eroilor senatului şi militarilor, ce ne înflăcărează imaginaţia? Conştiinţa de a fi avut parte de zile măreţe şi de victorii în trecut. Acestea aruncă o lumină convergentă asupra actorului care înaintează. El pare însoţit de o escortă de îngeri. […] Noi venerăm onoarea fiindcă nu este trecătoare. Este de-a pururi o virtute antică. Ne închinăm ei astăzi fiindcă nu aparţine prezentului.  O adorăm şi o omagiem fiindcă nu încearcă să ne capteze dragostea şi onorul, ci se bazează pe sine, provine din sine, şi de aceea are un pedigree imaculat, chiar dacă apare la o persoană tânără.
Sper ca acestea să fi fost ultimele zile ale conformismului şi consistenţei. Să se publice la gazetă şi să fie ridiculizate aceste cuvinte. În loc de chemare la masă, să auzim fluierul atacului Spartan. Să nu ne mai ploconim şi să ne scuzăm. Vine un mare om să ia masa la mine. Eu nu ţin să îl mulţumesc; îmi doresc ca el să vrea să mă mulţumească. Eu voi fi reprezentantul omenirii, şi deşi voi fi cumsecade, voi fi şi adevărat. Să înfruntăm pe faţă şi să apostrofăm mediocritatea vicleană şi mulţumirea placidă a timpului, şi să aruncăm în faţa obiceiului, a negoţului şi a oficiului, faptul evidenţiat de întreaga istorie, cum că există un mare Gânditor şi Actor responsabil oriunde lucrează un om; că un om adevărat nu aparţine unui alt timp şi loc, ci se află în centrul lucrurilor. La un loc cu el, se află şi natura. El îţi va afla măsura, a ta şi a tuturor oamenilor, şi a tuturor faptelor. În mod obişnuit, orice lucru din societate ne aminteşte de altceva sau de altcineva. Personalitatea, realitatea nu evocă nimic altceva; ea se substituie întregului creaţiei. Omul trebuie să fie atât cât să facă împrejurările să îi devină indiferente. 
Fiecare om adevărat reprezintă o cauză, o ţară şi o epocă (sublinierea mea); îi sunt necesare spaţii infinite şi numere şi timp pentru a-şi îndeplini scopul; - iar posteritatea pare a-i călca pe urme ca un şir de clienţi. Un om s-a născut Cezar şi secole după aceea am avut un Imperiu Roman. Cristos s-a născut, şi milioane de minţi cresc şi se alătură geniului său, astfel încât el se confundă cu virtutea şi posibilul din om. O instituţie este prelungirea umbrei unui om; precum Monahismul l-a avut pe Pustnicul Antonie; Reforma, pe Luther; Quakerii, pe Fox, Methodiştii, pe Wesley; Aboliţionismul, pe Clarkson. Pe Scipio, Milton l-a numit “culmea civilizaţiei romane”; şi toată istoria e sintetizată cu uşurinţă în biografia câtorva persoane ferme şi cinstite.
Omul trebuie să îşi cunoască valoarea, şi să îşi păstreze cumpătul. Să nu se furişeze sau să se strecoare cu aerul unui milog, bastard sau interlop, într-o lume care există pentru el. Dar omul de pe stradă, care nu găseşte în sinea lui valoarea care să corespundă forţei care a construit un turn sau a sculptat un zeu în marmură, se simte sărac privind la acestea. Pentru el un palat, o statuie, o carte scumpă au un aspect străin şi interzis şi i se pare că i se adresează cu “Cine eşti tu, Domnule?” Totuşi, ele îi aparţin cu toatele, se întrec să îi capteze atenţia, asaltându-i facultăţile pentru a fi luate în stăpânire. Imaginea aşteaptă verdictul meu: nu ea îmi comandă mie, ci eu sunt menit să îi stabilesc dreptul la laudă. Povestea cunoscută cu prostănacul care a fost cules mort de beat de pe străzi, cărat în casa unui duce, spălat şi îmbrăcat şi pus în patul ducelui şi care, la trezire, a fost tratat cu toată atenţia ceremonioasă datorată unui duce, şi convins că a fost nebun, îşi datorează popularitatea faptului că simbolizează atât de bine starea omului, care în lume este un fel de prostănac, dar din când în când se trezeşte, îşi exercită raţiunea şi se descoperă pe sine ca fiind un adevărat prinţ.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu