stefan ciobanu (romania)

the delicacy of camouflage

a shadow passed over my face tonight
meaning that the woman opposite eventually closed
the window...

we stayed for around twenty minutes
one street and two sidewalks away
our cigarettes lit up in the night
saw each other for a few moments
like headlights of motorcars through a tunnel
connecting the cities we live in
me on the seventh, she on the tenth floor
we didn’t divine our thoughts we didn’t read our minds
our arms grew long enough for us to caress each other
and in the new-born silence
we allowed the tarmac to carry our ashes until morning
when we both carry it on our way to work
or at least that is what it will please us to think until the end of our lives
that is what we will be recalling after years and years
that on the next morning we each carried the ashes on the soles
among people
at least one of us will have the pleasure

From the volume The Cat. Onset of Dampness (Ed. Paralela 45, 2016)

*

delicatetea camuflajului 

o umbră mi-a trecut în seara asta peste faţă

semn că femeia de vizavi a închis într-un târziu

geamul

am stat cam douăzeci de minute

la o distanţă de o stradă şi două trotuare

ţigările noastre aprinse în noapte

s-au văzut pentru câteva momente

ca farurile unor motociclete dintr-un tunel

ce leagă oraşele în care locuim

eu la şapte ea la zece

nu ne-am ghicit vorbele nu ne-am citit gândurile

ne-au crescut braţele suficient cât să ne mângâiem

şi în liniştea născută

am lăsat asfaltul să ne care scrumul până dimineaţă

când îl vom lua amândoi pe tălpi în drum spre muncă

sau aşa ne va face plăcere să credem tot restul vieţii

aşa vom povesti peste ani şi ani

că în dimineaţa următoare am dus fiecare scrumul pe tălpi

printre oameni

cel puţin unuia dintre noi îi va face plăcere

Din volumul Pisica. Inceput de igrasie (Ed. Paralela 45, 2016)

***

a string of letters

the shop-assistant is not a sphinx my darlings
-I told them once I returned from the reconnaissance tour –
that’s how she likes it 
to stare for seconds fixedly at the buyer
hoping she will recognize him from another life
when they might have been lovers

so lonely is she

she didn’t recognize me either
anyway I lowered my eyes just to make sure
and read the letters on her name tag

such a long name


*
un sirag de litere


vânzătoarea nu este un sfinx dragilor
- le-am spus eu odată întors din recunoaștere -
așa îi place ei
să stea câteva zeci de secunde
cu privirea fixă spre cumpărător
crezând că îl va recunoaște dintr-o viață anterioară
în care au fost poate iubiți

atât este de singură




nici pe mine nu m-a recunoscut
oricum am lăsat ochii în jos pentru orice eventualitate
și i-am văzut numele pe ecuson

un nume atât de lung


Preluare de pe blog:  http://alexandervsalexander.blogspot.ro/

Adela Efrim (Romania)

ploaia ne amintea că suntem vii

aşa ne-a găsit tăcerea
jucam marocco 

ploaia ne amintea că suntem vii

săpam un tunel 

să ne putem privi

nu știu de mai e vreme

răsfir trupul îl caut apoi

și nu știu de mai e vreme

să ne recunoaștem

tu

eu
și invers

orașul merge în urma noastră

Merg pe stradă de ore

îmi vorbesc mestecenii

nu îi inteleg

clopotarul ordonă dangătul de amiază

acum, aici, cât mai tare să bată clopotul

apuc funia și îmi vine să joc coarda

nu, asta nu se face, chiar nu se face

îmi șoptește clopotarul

întinde mâna
mă eliberează
orașul merge în urma noastră
ca în urma cortegiului

orașul ce mușcă din noi

lungi, interminabile pasaje ale aceluiasi vis

un adăpost unde îmi proptesc strigătul

în acest oraș ce mușcă din noi

statuile ne privesc
vor să plece la plimbare

sa ne țină de mână
să nu ne rătăcim

privilegiul
că suntem atât de vii

Doar o cafea, atât

Ibricul nu a ruginit
nisipul mai știe să fiarbă molcom
cafeaua dă în clocot 
draperiile grele trag ziua în arșită
ceștile aruncate pe covor
așteaptă libertatea/ eliberarea
poveștii din zaț

Despre mine:  Am scris în liceu sub îndrumarea scriitorului Marian Barbu (profesorul de română şi dirigintele meu), apoi m-am făcut om “serios”, ingineră, fiind absolventă a unui  Liceu de Matematică Fizică "Fraţii Buzeşti". Am reînceput să scriu după 30 de ani, pentru că, oricât ai încerca să fugi de poezie, te găseşte necondiţionat, când te aştepţi mai puţin. Şi m-a găsit, de atunci,  în fiecare zi, îmi face programul după cum pofteşte şi  mereu îi permit orice răsfăt. Ne e bine împreună şi sper să avem multe de povestit mult timp de acum încolo. Simplu, aşa cum le stă bine unor prieteni vechi, ce, pentru o perioadă nu, nu au stat despărtiti, doar au tot repetat scenarii, regii , iar acum îşi privesc propria piesa de teatru. Premiera, volumul meu de debut “Şi moartea scrie uneori poeme” (Paralele 45, 2016) a avut loc, acum, răbdători, scriem... ce va urma, cine mai stie?

***

the rain reminded us of being alive

that’s how silence found us

we were playing morocco

the rain reminded us of being alive

we were digging a tunnel

in order to look at each other

not knowing if there is time

spreading out the body then searching for its parts

not knowing if there is time

to recognize each other

you

me

and the other way round

city following in our wake

wandering the streets for hours

the birches address me

I don’t get their meaning

the bell-man commands the midday toll

right now, right here, let the bell strike out loudly

I grab the rope and feel like jumping it

no that is not done, really not done

the bell-man whispers

he extends a hand

sets me free

the city following in our wake

like a funeral procession

city biting on us

long, endless sequences of the same dream

a shelter to prop my yelling

in the city that’s biting on us

with on-looking statues

that would go for a walk

holding us by the hand

so that we may not waste

the privilege

of being so alive

Just one coffee, that’s all

The coffee pot isn’t rusty

the sand can still simmer gently

the coffee spills over

the thick curtains tow the day into heat

the cups scattered on the rug

expecting the freedom

of the story in the coffee grounds

About the author: She wrote in highschool under the supervision of writer Marian Barbu (her Romanian teacher), then she turned “serious”, becoming an engineer, after the graduation of Mathematics-Physics Highschool “Fraţii Buzeşti”. She took up writing again around the age of thirty, because “no matter how much you may try to run away from poetry, it eventually finds you again, when you expect it the least.” And it kept finding her, ever since, on a daily basis, arranging her schedule as it pleases, since the author indulges its every mood. “We enjoy each other and I do hope we will continue telling stories for a long while yet. In a simple way, as it suits old chaps, who did not separate but for some time have simply mimicked scenarios, stage-directions, and now lay back and enjoy their own performance.” Her debut volume, Death Herself Writes Poems Once in a While (Paralela 45, 2016), has recently been released and presently she keeps on writing patiently since “no one knows what the future holds in store for us.” 

Lady Beatrix’ Hair

11 sharp and the heat is scorching our throats

like Russian vodka

the black threads of my thoughts wind around your finger

and I try to pull you from the dream-state

but your cells scream out of their sheatfish slumber

to let them lie there

so I wrap up and all by myself

tread watchfully through the night veils

amidst little dogs yelping and melancholy thrills of the nightingale

until I eventually manage to push open a window

towards Purgatory

Nazmi Agil (Turcia)

Nazmi Ağıl graduated from the English Language and Literature Department, Bosphorous University, İstanbul. He got his Ph.D. degree in the same department with a thesis on W.H. Auden’s “The Sea and the Mirror”. Currently he is working at Koç University, The Department of  English Language and Comparative Literature. Apart from collaborative works, he has translated The Canterbury Tales  by Geoffrey Chaucer, Open House  (Selected poems) by Theodore Roethke, Self-portrait in a Convex Mirror by John Ashbery, The Rape of the Lock by Alexander Pope, The Prelude by Wordsworth, and Beowulf  by Seamus Heaney . He has published 8 poetry books so far: Gökçe Yazı (Fine Writing), Boşanma Dosyası (The Divorce File), Beni Böyle Değiştiren  (That Which has Transfigured Me),  Aşk Küçücük, Kırılgan  (Love is Little,Fragile), Kokarca Aramak  (Looking for Skunks), Babalar ve Oğullar:Umut’un Defteri (Fathers and Sons: Umut’s Notebook), Yavaş Matematik (Slow Math) and Yağmura Bunca Düşkün (So Fond of  Rain: Collected Poetry). 

The English version below belongs to the author.   

THE TALE

Those doors were not opened. The back rooms

were a puzzle that would not be solved in this tale.

We stayed on the bright face of the mirror.

There were forty rooms again this time but,

by chance, we had started with the fortieth room.

Oh, surely each room stores a different

adventure, yet if the spring is already born into a sea

hasn’t it come to the end of its journey even before

the start? The bone of speech melted

and like tulle falling slowly

the tale folded upon itself.

Curiosity, the cat, left silently dragging its tail

and the narrator fell asleep on the snow

of his own voice. Those doors were not opened.

We always stayed in the guest room:

sprinkled cologne-water and had chocolates

on a still afternoon.

ROSES

One who comes to a city to live

for long busies himself with his daily needs

and continually postpones deeper

acquaintances. The mosque he wants to see,

the cafe he wants to sit at, and the park

he wants to walk through somehow always fall

to the wrong side of the street. Our marriage

has come to resemble this. We share the house

with a tacit agreement. For instance,

the left side of the bed is mine. If we are at the table,

your right cheek, and we use the same

side of the corridor each time we meet.

Do not misunderstand me, I still adore

your dimple. It is as if we say:

since life is a long road, let us

just smell and pass whatever is on it.

Meanwhile, on the other, unkissed side of our faces,

roses bloom and fade constantly – like

fireworks in a festival of the blind.

***

 Nazmi Ağıl a absolvit Departamentul de Limbă şi Literatură Engleză al Universitătii din Bosfor, Istanbul. Şi-a luat doctoratul în cadrul aceluiaşi departament cu o teză despre opera lui W.H. Auden’s “The Sea and the Mirror” (Marea şi Oglinda). În prezent, lucrează la Universitatea Koç, la Departamentul de Engleză şi Literatură Comparată. Pe lângă lucrările în colaborare, el a tradus Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer, Casa Deschisă (Poeme selecţionate) de Theodore Roethke, Autoportret în Oglindă Convexă de John Ashberry, Răpirea Buclei de Alexander Pope, Preludiul de Wordsworth şi Beowulf de Seamus Heanley. Până acum a publicat 8 cărţi de poezie: Gökçe Yazı (Scrieri frumoase), Boşanma Dosyası (Dosarul de divorţ), Beni Böyle Değiştiren  (Ceea ce m-a transfigurat),  Aşk Küçücük, Kırılgan  (Dragostea e mică, fragilă), Kokarca Aramak  (În cătare de sconcşi), Babalar ve Oğullar:Umut’un Defteri (Taţi şi fii: Carnetul lui Umut), Yavaş Matematik (Matematica înceată) and Yağmura Bunca Düşkün (Cât iubesc ploaia: Colecţie de poezii). Varianta în engleză de mai sus aparţine autorului. 

POVESTEA

Uşile nu s-au mai deschis. Odăile din spate

Erau un puzzle pe care nu o să îl rezolvăm în povestea asta.

Stăteam pe faţa luminată a oglinzii.

Şi acum tot patruzeci de camere erau dar,

aşa a fost să fie, începusem cu numărul patruzeci.

Ah, sigur că în fiecare cameră avem parte de o altă

aventură, însă dacă izvorul se naşte deja într-o mare

asta nu înseamnă că sfârşitul îi precede de fapt

începutul? Fusul vorbirii se topi

şi precum mătasea de tul căzu uşor

povestea, închizându-se în sine.

Pisica Curiozitate se îndepărtă trăgându-şi coada în tăcere,

iar povestitorul se cufundă în propria-i voce

ca într-o plapumă de zăpadă. Uşile nu s-au mai deschis.

Obişnuiam să stăm în camera oaspeţilor:

Stropeam cu apă de colonie şi mâncam bomboane

într-o dupămasă în care nu se întâmpla nimic.

TRANDAFIRI

Cine vine la oraş să trăiască

se preocupă îndelung cu necesităţile zilnice

şi permanent amână să cunoască lumea

mai bine. Biserica la care nu mai ajunge,

cafeneaua la care nu mai poposeşte, şi parcul

unde încă nu s-a plimbat şi care nu se ştie cum sunt mereu

amplasate pe cealaltă parte a străzii. Cu asta se aseamănă

căsnicia noastră. Împărţim domiciliul

printr-un acord tacit. De exemplu,

stânga patului îmi revine mie. La masă când stăm,

te sărut pe obrazul drept, şi mereu ne vom regăsi

pe aceeaşi parte a coridorului când venim unul spre altul.

Nu mă înţelege greşit, încă îţi mai ador

gropiţa. Dar parcă am spune:

viaţa e aşa de lungă, mai bine lăsăm

câinii să latre şi caravana să treacă.

În tot acest timp, pe cealaltă parte, cea nesărutată, a feţelor noastre,

trandafirii înfloresc şi se ofilesc mereu – precum

nişte artificii într-un festival al orbilor.