duminică, 18 iunie 2017

Ramon Lopez Velarde (1888-1921)


Candelabrul


Pisc încununat de raze
Al fiinţei mele din metal
Gonind umbre şi cizelând,
Cu o mână divină şi una terestră
Ce mă încoronează;
În orgia dimineţii mă înnec cu albastru,
Precum un smarald,
Deopotrivă central şi esential ca un arbust de roză;
În splendoarea cu relflexe mierii
A castelor mele activităţi,
Unde viul şi inertul îmi sunt date
Drept păşuni;
În mistica lăcomie,
Unde totul se potenţează şi dispare
Prin kabala ardentă ce îmi poartă numele,
M-am identificat cu simbolul
Candelabrului în formă de corabie
Suspendat în cupole creole,
Radiind înţelepciune cristalină şi rugăciuni fierbinţi

O, candelabru-corabie,
Cuplul reunit la altar
Se supune unei singure porunci: venerează.
Tu eşti vasul ce iluminează
divinele bazine:
În prezenţă ta radioasă
Umilinţa mea creşte şi capătă nuanţe de oranj,
Căci în sinea-ţi, tainică eminenţă,
Ancorat în tine,
Este zborul pescăruşilor mei
Şi fumegândul suspin al flotei mele.

O, candelabru-corabie: Dumnezeu îţi vede pulsul
Şi îţi cunoaşte încremenirea
Din cupolele sacre,
Fără de plictis sau decădere. 

Dai viaţă rugăciunii tale preaînalte
Cu pasiunea climatelor.
Cunoşti ororile
Din insula coloniştilor leproşi,
Domiciliul polar al
Urşilor donjunaeşti,
Golful magnetic
Al freneziilor venerei,
Bâtlanii ecuatoriali
Ca nişte sculpturi aeriene.

Şi astfel, în faţa Domnului nostru,
Încremeneşti în viaţă
Precum parfumul minunatei tale flori.

Paralel cu a ta himeră,
Eliberat de sofisme,
Transform jarul arderilor mele primăvăratice
În cristale,
Îmi desfac bucuria şi agonia,
Şi-mi suspend durerile ca prisme.

Candelabru care pluteşti asemeni mie:
Strivit de furia absolutului.
Cârmeşti cu chibzuinţă prora
Către un arhipelag aurit, văduvit de nelinişte.
Candelabru, ambarcaţiune hermetică:
Privind cristalul tău maritim,
Visele-mi încăpăţânate
Se prefac în tăcere, anulate,
Nemişcătoare volburi adorante.

Din volumul Zozobra (1919)

*


The Chandelier

In the radiant summit
That my metallic person
Elucidates and perfects,  
Where a heavenly hand
And an earthly one place
A crown upon my brow;

In the matinal orgy in whose blueness I drown,
I am emery-like,
And both central and essential like a rosebush;
In the mellifluous glory of
My active chastity,
Where the living and the inert
Are given to me as pasture;

In the mystic gluttony,
In which everything is enlarged and annihilated
By the ardent kabala that is my given name,
I have found my symbol
In the ship-shaped chandelier
Hanging from Creole cupolas,
In its sage crystal and its faithful prayer.

O chandelier, o vessel,
At the altar, as a recondite couple,
We obey one single commandment: venerate.
You are the vessel that illuminates
Divine basins:
In your iridescent presence
My humility grows and oranges,
Because in your silent eminence,
Anchored in you,
Are the flight of my seagulls
And the sobbing smoke of my fleet.

O chandelier, O vessel: God sees your pulse
And knows that you are paralyzed
In these sacred cupolas,
But not because of decrepitude or vapidity.

You animate your high prayer
With the temper of climates.
You know the horror
Of insular leper colonies
The polar domicile of
Donjuanesque bears,
The magnetic bay
Of venereal frenzy,
The equatorial herons,
Like airborne sculptures.

That is why, before our Lord,
You paralyze your experience,
In the scent of your best flower

Parallel to your chimera,
Free of sophisms,
I transform the embers of my igneous spring
Into crystal,
Hoist my joy and my plight,
And suspend my sores like prisms.

Chandelier, you sail like me:
Struck down with the absolute.
You aim your seasoned prow
Towards a golden, mourning-free archipelago.
Chandelier, hermetic skiff:
Before your maritime crystal,
My recalcitrant dreams
Are rendered silent, zero-like,

Motionless, lofty and adoring.


Translated into English by Luis Juan SOLÍS CARRILLO 


***

Ancora

                                   


Până să arunc ancora în comoara
Ultimei mele iubiri, simt nevoia
De a alerga prin lume, înfierbântat ca un atlet –
Cu tinereţea-n buzunare
Şi o sămânţă aurie.

Să îmbrăţişez doresc un şarpe al Nilului
Precum vipera ascunsă a Cleopatrei,
Ca să ascult tăcutul solilocviu
Al Sfintei Fecioare din piramidă.

Voi debarca în ţinutul natal,
Ca să mă fac copil şi să trasez în ceară
Cu un gest fraged, pe vechea mea tăbliţă,
Profilul celei din Guadalupe –

Cu sărutări precum Hinduşii sau Polinezienii,
Ca sălbăticiunile dungate ale codrului sau urşii cei lânoşi,
O să-mi arunc ancora lângă o femeie a locului de baştină,
Ce-şi poartă lungi cercei în urechiuşe.

Şi voi grăi cu Dragostea – să-I spun
Cum orice crunt păcat mi-a fost iubire-adâncă.
Din îngrădirea mânăstirii mele se-nalţă lina tânguire
De-a buşilea să-ţi iasă în întâmpinare,
Aidoma unei flori de albă spumă
Pe suprafaţa ceştii cu cafea.

Şi fiindcă, prin degetele-mi înfricoşate, cinci simţuri
Se-ncleştează de cele cinci măreţe continente,
Astfel eu pot, ah dragoste din urmă şi ţel suprem al meu,
Să îţi cuprind în palme sufletul din Guadalupe.


Din volumul El Son del Corazón (1921) 

*

The Anchor



Before I cast anchor in the treasure
Of my last love, I have need
To course the world, fevered as a racer –
In my pockets, youth
And a golden seed.

And to embrace a serpent of the Nile
Such as the chlamys of Cleopatra hid,
And to hearken to the quiet soliloquy
Of the Virgin Mary in the pyramid.

To disembark in my native land,
To make myself a child and childlike trace
On my old school slate, in crayon,
The profile of a Guadalupean face –

To kiss like the Hindoos or the Polynesians,
Like the striped wood beasts or shaggy bears,
And to cast anchor by a countrywoman of mine,
Wearing long earrings in her small ears.

And to say to Love – of all my sins
Even the blackest were passionate lovers.
Out of my cloisters a miserere rises up
And moves toward you with the steps of a baby,
Or as the white island of bubble hovers
On the surface of a coffee cup.

And since my five fierce fingers of sense
Grasp the five great continents,
I can, O last love and ultimate goal,
Place my hand upon your Guadalupean soul.


Translated by H.R. Hays – www.poetryfoundation.org



vineri, 14 aprilie 2017

Kavafis


Un bătrân













În dosul zgomotos al cafenelei, cu capul aplecat
pe masă, stă singur un bătrân,
în faţa lui e un ziar.

Şi, cu amărăciunea comună vârstei înaintate,
se gândeşte cât de puţin s-a bucurat de anii
când putererea îi era întreagă, şi umbletul, şi vorba.

Ştie cât este de bătrân: o vede şi o simte.
I se pare totuşi că tânăr abia ieri a fost.
Cât de puţin timp a trecut, aşa puţin.

Se gândeşte la Moderaţie, cum l-a mai păcălit,
cum a putut să creadă – ce nebun –
amăgitoarea vorbă care spune: “Şi mâine e o zi. Mai ai atâta timp.”

Îşi aminteşte frântele îmbolduri, jertfa
bucuriei. Fiece şansă pierdută
îşi râde-acum de precauţiile-i smintite.

Însă, preaplin de aduceri-aminte şi de gânduri,
bătrânul ameţeşte şi adoarme,
pe masa cafenelei odihnindu-şi capul.


*

An old man













At the noisy end of the café, head bent
over the table, an old man sits alone,
a newspaper in front of him.

And in the miserable banality of old age
he thinks how little he enjoyed the years
when he had strength, eloquence, and looks.

He knows he’s aged a lot: he sees it, feels it.
Yet it seems he was young just yesterday.
So brief an interval, so very brief. 

And he thinks of Prudence, how it fooled him,
how he always believed—what madness—
that cheat who said: “Tomorrow. You have plenty of time.”

He remembers impulses bridled, the joy
he sacrificed. Every chance he lost
now mocks his senseless caution.

But so much thinking, so much remembering
makes the old man dizzy. He falls asleep,
his head resting on the café table. 



Translated by Edmund Keeley/Philip Sherrard (http://www.cavafy.com/poems/content.asp?id=39&cat=1)

(C.P. Cavafy, Collected Poems. Translated by Edmund Keeley and Philip Sherrard. Edited by George Savidis. Revised Edition. Princeton University Press, 1992) 

sâmbătă, 11 februarie 2017

The Green Shawl


 A ghost tale inspired by Maria Răducanu’s musical spirits


Courtesy of www.PabloPicasso.org
                                                   
I was more than eager to sing on that night. It was as if  my spirit had been cut loose and finally released into a landscape which I could totally identify with. I had decided to cover my shoulders with the green shawl I had brought with me from abroad. I knew it would set off wonderfully the rosy skin of my cheeks, the pallid forehead and my curly copper locks. Moreover, the match between its grassy hues and my greenish blue eyes was perfect as it would set my gaze off sparkling like a billion dewdrops. The word is enchanted. I was enchanted with myself, my looks and of course my singing voice – a precious bouquet of rounded vowels and voluptuously rolled alliterations – in contrast with which my spoken tongue was merely a hushed whisper. I knew that the green shawl would suit me marvelously. But I couldn’t guess how it would transport me!
I felt a chill coil around my ankles as I stepped through the heavy doors and made my way down the aisle. The guitarist was patiently waiting for me up front. We had prepared a program with several chanties of different origins - English, French, Italian, Spanish, Russian and Romanian. I especially looked forward to singing the Italian tune, Comme raggio di sol, a song that had always thrilled me as it spoke of how contemplating a beautiful woman was akin to gazing upon a divine essence. But the chill had set in and it would not easily leave my limbs. I only warmed up when I drew close to the electric radiator set up on the stage for us. And then I was free to fully cherish my moment of glory! My green shawl seemed to be working its magic through the audience gathered in the great directory hall of the old National Library of Bucharest. It was early in the winter of 2011 and the Library had removed its ponderous catalog from the hall, leaving the space open to private cultural initiatives such as ours on that evening.



I took a careful look around me, at the vaulting space that surrounded us and felt it strangely familiar. The oblong windows, with light metal frames in a dusky hue, stretched above the solid oak paneling of the walls, between sets of double marble columns which sustained the oval ceiling. The glass panels were opaque with age so that one could very easily imagine the ghostly faces of long-gone library readers curiously peering in at us through them. As we went through our program, it was as if spectral presences of the beings evoked by the songs would eerily pass in through the walls or moodily descend from the ceiling. The audience were holding their breaths as I was wrapping the shawl tightly around me and tossing my curls with an enticing smile. With every new tune I would swirl it differently around my shoulders to evoke the spirit of one nation or another almost unconsciously. We were all sharing the same inescapable space of music and imagination, as if a blue whimsical whale had gulped us down or was only considering our fates.
The evening was drawing to a close or so I imagined. I had one more tune to sing – Ionel Fernic’s lovely romance, Minciuna (The Lie). I had studied this bit for long and had adapted it perfectly to my artistic persona. I would play the perverse ingenue, toss my curls, flutter my eyelids, smile briskly and frown pouting. I had set up my mind to appear absolutely adorable to the people present. What I hadn’t counted on, however,  was that the spirits of the past would be equally entranced with my art!  As I struck the third or fourth measure in our song, the baroque yet crystalline tones of my voice were engulfed by an outburst powerful as a raging storm unleashed into an immense void. I held out my breath for a split second and my public equally froze. Suddenly, the oak paneling that was clasping the walls like a tight armor opened up and exhaled a rank of ghostly passengers that gathered solemnly around me, silently warding me off from the living crowd. Then my voice, shrill with anxiety, left my throat and traveled to the ceiling, making the candelabrum shake slightly. The ghosts looked up determinedly and I felt bound to imitate this movement of their eyes, only to see with horror that the thin crust covering the oval ceiling was slowly coming off and crumbling over the audience.
The ceiling started to swirl slowly as in a sandstorm with a translucent core, through which a bunch of rays soon pierced, of a blue-greenish hue, which appeared to be searching for something. The light moved its rays slowly caressing the frozen faces of the human and ghostly crowd, playing upon their lips and hands with tremulous intensity but soon afterwards it focused on my eyes and bosom and filled me with a cold light that dazzled my mind. I pulled the green shawl high above my head and dashed to the ground in an insane attempt to avoid being totally adsorbed by the chill and brilliance that danced upon me.
Through the velvet cushioning of my green haven I could hear murmurs and soon something  like my very own voice, only boosted by an unearthly, tremendous energy, rising upwards as it was repeating simultaneously all the tunes I had sang on that devilish night. I felt a deep melancholy longing within me as if I was letting go of my childhood and tried to utter a cry. But found that I couldn’t raise my voice above a mere whisper and felt convinced that my singing from now on would be nothing but a remote echo of the marvels I was hearing for the very last time...




Ada Carol

February 2017

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Florin Dochia Songs for Inanna/ Cantece pentru Inanna



Song for Inanna, 2

the light had frozen on your face,
you were a steamed mirror
before my burning mouth.

a mere breath – the flame
beyond the fog-drowned surface.

alone you shall engage the world,
as if lighting a cigarette
at the shuttered gable,
after a whole night lost
between one errand and another,
one morning’s sweat,
the dissipation and the disappointment
imprinted in the soft skin of the fruitful womb.

I had slammed the door shut for good,
our paths shall not cross each other again,
the last boatman is long lost in the storm
and my bones shall be resting

on the shore across the sea.

*

Cântec pentru Inanna, 2

îngheţase pe faţa ta lumina,
oglindă aburită erai
înaintea gurii mele fierbinţi.

doar o respiraţie - flacăra
din spatele suprafeţei înecate în ceaţă.
  
singură vei începe lumea,
ca şi cum ai aprinde o ţigară
la fereastra oarbă a mansardei,
după o noapte întreagă pierdută
între o rătăcire şi o altă rătăcire,
cu sudoarea unei dimineţi,
a unei epuizări, a unei dezamăgiri
întipărită în pielea moale a pântecului roditor.

trântisem uşa pentru totdeauna,
drumurile noastre nu se vor mai încrucişa,
ultimul barcagiu a pierit demult în furtună,
oasele mele se vor odihni
pe malul celălalt al mării.




Song for Inanna, 3

your thighs are hiding a wild beast,
which the hounds are still chasing
tracing its musky odour in the woods,
clad in your burning flesh,
you shelter and nourish its obstinacy
out of your greater mercy.

he rewards you with his gift,
with his errant seed
out of which dragonflies errupt
to fill up the air
breath in breath out
knotted into one another before setting themselves free
from the eggshell to embrace the flight.

your body folds alongside its vaulting
underneath the blue sky,
like a sheet of linen which the wind stole from a hill top,
as if divided by seven,
night after night,
moist as the dew of a holy morning
in april.

*

Cântec pentru Inanna, 3

coapsele tale ascund un animal sălbatic,
ogarii încă aleargă în păduri
urmând aromele-i de mosc,
îl îmbraci în carnea-ţi fierbinte,
îl aperi şi-i hrăneşti înverşunarea
din prea mare mila ta.

el te răsplăteşte cu darul lui,
cu sămânţa lui călătoare
din care se stârnesc libelulele
şi umplu aerul
respiraţie cu respiraţie
înnodate înainte de a se elibera
de coaja oului şi a îmbrăţişa zborul.

trupul tău se pliază după voltele
pe care le face sub cerul albastru,
ca un cearşaf furat de vânt de pe culme,
ca o împărţire la şapte,
noapte de noapte,
umedă ca iarba de roua unei sfinte dimineţi
de aprilie.



Song for Inanna, 4

your scream like an aerodynamic tunnel
wherein I chase after tulip bulbs
until they turn to butterflies and unbolt
the iron gates of a barely-audible music.

your scream is the bomb with an ecstatic effect
out of which burst splinters of solid air and
delve into my arteries as if some
underground channels were filled with amniotic liquid
and huddled through by electric rat-people.

your scream certifies the big bang theory
which engenders one universe after another and
these pierce you one by one, as you hold inside
an olimpus with gods that have taken refuge
from battles of the alcove,

you hold the promise of a pedestrian paradise,
you hold the latency of a barefooted light
that will explode within my hungy heart
from my former bird-self nothing will remain
nothing else but its flight.

*

Cântec pentru Inanna, 4

ţipătul tău ca un tunel aerodinamic
în care antrenez bulbi de lalele
până se fac fluturi şi desferecă
porţile de carne ale unei muzici abia auzite.

ţipătul tău e bomba cu efect extaziant
din care izbucnesc cioburi de aer solid şi
mi se strecoară în artere ca în nişte
canale subterane pline cu lichid amniotic
şi cutreierate de şobolanoizi electrici.

ţipătul tău întăreşte ideea unui big bang
din care ies universuri după universuri şi
te pătrund rând pe rând, ai în tine
un olimp de zei refugiaţi
din pricina unor războaie de alcov,

ai în tine promisiunea unui paradis pedestru,
ai în tine latenţa unei lumini în picioarele goale,
ea o să explodeze în inima mea flămândă
şi din pasărea care am fost va să rămână
nimic altceva decât zborul.



Song for Inanna, 6

you arise in white, brimming with desire,
I dispel your fogs, I unchain your dream,
you deck our surroundings in holly attire,
you are full of glory, I am one of your kin.
 
here am I fingering playful burning peaches –
you have hid with care heaven in their den  –
no one will be paying me thirty silver pieces
to ransom my guilt and accept my ban.

you shroud me in terror, you rip me apart,
teacher of my darkness, preach about the pain,
secretly adore me, hate and lie to me,
you’re the falling sword and I am the slain.

*

Cântec pentru Inanna, 6

vii la mine albă, plină de dorinţi,
te dezbrac de ceţuri, îţi desferec visul,
pui în jurul nostru aure de sfinţi,
eşti lumină toată, parc-aş fi promisul.

prind în palme jocul piersicii fierbinţi -
ai ascuns cu grijă-n sâmburi paradisul -
nimeni nu-mi va da treizeci de arginţi
ca să-mi cumpăr vina şi să fiu proscrisul.

mă înfăşori în spaimă, mă sfâşii în dinţi,
mă înveţi ce-nseamnă bezna şi abisul,
mă iubeşti în taină, mă urăşti, mă minţi,
eşti mereu călăul şi eu sunt ucisul.

Din Volumul Cantece pentru Inanna/ Songs for Inanna de Florin Dochia (Fundatia Culturala Libra, 2016). English version by Adriana Bulz, drawings by Daniela Randasu.



marți, 25 octombrie 2016

Joanna Klink and Emily Wilson (U.S.A.)


EMILY WILSON

Sursa: Amazon


The Great Medieval Yellows 

Massicot mosaic gold saffron buckthorn weld -
how to get your gilding on
it will not take part in
ruination of the blue.
Or drubbing through the known earths
in preparation for
the flesh
would it be upheld,
its chalcedony.
What you are here for
your ardent understanding of
what self in many
moving faculties
that make it so like self—
suckers through the roots of
the undulant wood
it has been living
all along
oxidizing under the topic
brilliance, hematite, lime white,
a little pinch in the dish
you have only to wait for it.

*

Marele galben medieval 

Mozaic rectiliniu, cu galben de şofran şi roşu de măceş.
Cum să aureşti, fără să contaminezi albastrul.
Cotrobăind prin locuri cunoscute
şi pregătind carnea
din care să lucească
calcedoniul.
Ce căutăm aici,
ce înţelegere înverşunată avem
asupra sinelui cu multe
facultăţi mobile,
ce anume determină sinele –
mustăţi absorbante din rădăcinile
lemnului mlădiu
mereu au existat acolo
oxidând sub scoarţă
albeaţă strălucită, purpurie,
ciobitură a smalţului
la care să te-aştepţi.

Din volumul The Great Medieval Yellows (Canarium Books, 2015)


 ***


JOANNA KLINK


Sursa: Amazon


Novenary 

Where my life, hollowed out by solitude,
kept me from sleep, I scoured the red-roots,
the sanded eyes of the crows.
Under a dry moon I kept company
with augury, felt alert to threat.
These are seasons, not eternities,
but to live here, thin water and candor,
is to be stranded. Autumn, morning, dusk,
I scoured the river, opal-alluvial.
I wanted to know and I wanted to ask.
If I am only hull to what happens,
let me at least feel more deeply that flitting,
the dead light of stars over my hands,
into my throat. Oar of my body.
Such things as were sensed but not known.

Novenă

Atunci când, golită de sapa singurătătii,
viaţa îmi alunga somnul, măcinam rădăcinile roşii,
ochii nisipii ai ciorii.
Sub luna seacă, mă însoţeam
cu norocul, mă feream de pericol.
Asemenea anotimpuri, nu eternităţile,
ne bântuie pe toţi care trăim aici,
prinşi între-un vad de ape şi candoare.
Toamnă, dimineaţă, sau apus,
cercetam râul cu aluviuni de opal.
Să ştiu voiam, să întreb.
Dacă sunt doar o proră de care se izbeşte valul,
măcar să simt cum alunec în profunzime,
Cu stele moarte luminandu-mi mânile
şi corzile vocale. Trup de vâslă.
Cum mă simţeam atunci dar nu ştiam.

Din volumul Excerpts from a Secret Prophecy (Penguin Press, 2015)



Despre solitudine şi vitalitate în lirica americană contemporană

Marele Galben Medieval de Emily Wilson (Canarium Books, 2015)
Extrase dintr-o Profeţie Secretă de Joanna Klink (Penguin Press, 2015)


In premieră pe acest blog, doresc să vă prezint două volume de poezii recent apărute peste ocean, care mi se par reprezentative pentru o ramură a valului liric post-post modern. Într-un articol din Boston Review, intitulat “În adâcime şi la distanţă” (“In deep and far out”), poetul şi jurnalistul cultural american David Baker face o recenzie amănunţită şi elogioasă a volumelor celor două autoare, fapt care m-a făcut să mă aplec la rândul meu cu atenţie asupra scrierilor lor, axate pe o tematică provocatoare prin juxtapunere: solitudinea şi vitalitatea. Ce urmează este aşadar o adaptare liberă a recenziei lui Baker pentru cititorii români.

Se remarcă de la început că cele două autoare comunică prin versurile lor o anumită speranţă însoţită de anxietate. În cuvintele Joannei Klink: “Dacă există o lume unde nu simţim mare lucru,/ să ne rugăm să nu fie lumea noastră. Aici lucrurile să fie aranjate după valoare/ iar energia să ia chipul acţiunii – astfel ca sângele să se ridice la suprafaţa pielii.”[1] Dacă la Emily Wilson vederea poetică pătrunde în adâncime, detaliind varietatea uluitoare a unui peisaj luxuriant, Klink pe de altă parte priveşte în depărtări la ecoul vast al absenţelor dintr-o lume îngheţată, afectată, prădată. Pentru ambele poete, vitalitatea este substanţa principală a stilului poetic, fiind cea care impulsionează acţiunea şi capacitatea de articulare într-o sferă a solitudinii profunde. Stilul lui Wilson este de o exprimare intensă şi contorsionată, fără vreun rând lăsat vid sau cu sensul şubred; dimpotrivă, toate versurile ei sunt teatrale, fixate asupra unui obiect, şi te subjugă straniu:

Jos în amurg/ pe poteci/ grădina se îngrijeşte/ de ale sale/ în devălmăşie şi cu detalii amănunţite care se revarsă, / fapte dăunătoare, încovoiatele/ lucioasele măninchiuri de sălcii/ lăsate la pământ cu totul,/ micile explozii risipite/ pe cărărui, şi nimeni/ decât la o scară infinitezimală nu poate spune/ ce e de făcut (Grădina)[2]

Lectura operei lui Wilson se aseamănă cu examinarea la microscop a unei roci sau a unui fulg de zăpadă. La fiecare apropiere se relevă detalii şi forme din ce în ce mai ascunse şi mai precise. Autoarea se concentrează pe ciudăţeniile şi operaţiunile generative ale naturii, cum ar fi luxuriantele “mănuchiurile de sălcii lăsate la pământ” sau “micile explozii” ale bobocilor de trandafiri care se umflă, lepădându-şi învelişul ca pe un corset. Există o plăcere tangibilă în această concetrare şi în simţul lingvistic ce evoluează rând cu rând, prin repetate frânturi de vers.
Metoda lui Wilson este explicitată şi de titlul cărţii ei, Micrografia (2009), care reflectă obsesia ei faţă de detalii, în special “minusculul în ruine” al stărilor naturale. În Marele Galben Medieval[3], Wilson scrie cu precizie, îngrămădeşte detalii, fertile şi febrile: “crinolina calcaroasă” a unui burete, “lămâia cu degete” şi “personalitate schizoidă/luciferică” sau învelişul de camuflaj al penajului de pasăre. Uneori, această manieră detaliată constituie un impediment care face uneori ca poezia să pară claustrofobică ca sintaxa, oarecum detaşat de claritatea unui vers aerat. Uneori se întâmplă ca imaginile sau scopul să nu fie clare, ca în aceste versuri de deschidere din “Panaş uscat”:

multe intervale
dispersate

în trecere
cu aducere
gândind la

primăvară
jaduri supărate
buruieni pitice
de-a lungul peceţilor

peste pământul umed
asprime defensivă
lovind în ambele direcţii, eşec şi
trăsături asediate, în afară.[4]

Asemenea dificultăţi de receptare fac parte din metoda ei de a observa sau de a articula ciudăţenia fiecărei entităţi naturale. Când priveşti prea de aproape, sfârşeşti prin a-ţi încrucişa ochii. De obicei însă, examinările ei par făcute cu precizie, potrivite în context şi revelatoare. Urmăreşte plină de încântare dezvoltarea proceselor botanice, precum “Vârfurile lungi şi conice/ ca ale păstârnacului/ se revarsă şi se îngrămădesc/ în fizionomia bovină/ a unei portocale amare borţoase.”[5] Pentru a-şi împrospăta viziunea, autoarea schimbă uneori categoriile gramaticale: vrabia cu gât alb “gâtuie primăvara” sau “plante molatice se încolăcesc/ în şiruri povârnite/ cu repeziciunea închegată/ a suviţelor dezlânate.”[6] Pentru a face observaţii cu limbajul adecvat, ea detectează denumirile tehnice ale diverselor lucruri, cum ar fi “plăci ciliate” sau “concatenări concentrice”, până şi strategiile ei poetice cu linii frânte şi figuraţii par integrate în dezvoltarea organică a lucrurilor naturale.
Prezenţa – prezenţa limbii, o atingere, privirea umană solitară – schimbă compoziţia locului şi a procesului. Pentru a compensa, Wilson ne reaminteşte de calitatea generativă a prezenţei, de naturaleţea ei. Muzica munţilor răzbate sonor în “Micuţul Bigelow”, cu m-uri murmurătoare şi porniri vântoase, cu u-urile lungi ale rafalelor:

În această intimitate/ muntele întreabă/ formulând grinzi/ din rezerve, din fluxuri, din/ priviri peste creste – uite,/ vezi norii bluzaţi/ ca puncte pe o ţesătură/ în mişcare/ unduind astfel [7]

Un asemenea naturalism, cu idiosincrazii vizuale şi auditive, se aseamănă cu scrierea lui Marianne Moore şi a lui Emily Dickinson. De un naturalism hibrid şi o fluiditate lingvistică postmodernă, ea este un eco-poet şi nu neapărat un activist liric. Oamenii de-abia se mai văd, poemele ei par chiar depopulate, invadate fiind cu detalii naturale, care fac prezenţa umană să ţină de domeniul umbrelor. Autoarea se simte comfortabil în ipostază conservatoare, dând nume lucrurilor acompaniată de frunze şi minereu, ca şi de “steluţe ce se epuizează sclipind de câte două trei ori.” Acesta pare a fi secretul ei. Faptul că nu suntem noi în centrul vieţii naturii. Şi că doar uneori, într-o margine, apare “ceva uman/ care-o atinge.”

***

Solitudinea este principala circumstanţă narativă a cărţii lui Klink, Extrase dintr-o profeţie secretă, a cărei origine se regăşte în Raptus (2010), volum apărut după destrămarea mariajului său. Pierderea suferită se relevă radicală şi profundă, cu mult mai prezentă decât elementele realului înconjurător, după cum sugerează aceste rânduri din “Pericardium”:

Nu sunt singură, cum credeam că sunt, cum credeam
că e ziua aceeea, ora la care eram, dimineaţa
simţeam cum noaptea se îndepărta de la pieptul meu unde înăbuşise
perspectiva, şi se închidea în sine, înţelegând, după cum credeam şi eu,
că nu o să mă înghită pământul [8]

Solitudinea din recluziune, dezmembrarea sau disimularea corporală, alunecarea sau pierderea temporală – acestea sunt elementele fundamentale ale psihicului post-traumatic. Noua operă a lui Klink exprimă ceea ce Dickinson numeşte “sentimentul formal” care urmează unei “mari dureri”. Ca şi la Dickinson, unde majoritatea poemelor par a se desfăşura preponderent după o moarte, Klink concepe o “existenţă postumă” de tip keatsian, încercând să coreleze postumul cu
frânturi din viziunea unei noi vieţi posibile. Amorţirea visătoare, disociată traumei din trecut, migrează în tăcere, precum mai jos în “Furtună”, către un prezent încă nescris, fără marca mişcării sau a dorinţei:

Căzu zăpada în acea zi precum se cerne
prin somn într-una spre nimic
zgomotul de tobă voluptos
în valuri de argint întărit

Acum coboară la strălucitoarea
întunecime a intimităţii
şi te trezeşti în urma secolului
boreal care e al vostru.[9]

Ca şi Wilson, Klink este o romantică sau post-romantică în ale cărei versuri se reflectă atât peisajul cât şi psihicul, forma internă şi externă a lucrurilor, care se reflectă una în alta. Alter-ego-ul lui Klink – cu ezitările şi reţinerile aferente – se asociază chiar şi în momentele de regenerare cu “animale scheletice” şi  “vagabonzi epuizaţi” într-un habitat străbătut de un fior metafizic ameninţător: “Cine ne-a vegheat când/ fără să-şi hrănească populaţia oraşul/ se făcu alb ca de gheaţă.”[10] Chiar şi o dată cu venirea verii, când “te însoreşti pe băncile din port”, ea tot găseşte “prea puţină viaţă într-un oraş care/ adună spumă de pe suprafaţa/ initimităţii tale.”[11] Extrase este mai puţin despre pierdere decât despre confruntarea cu pierderea, despre desfăşurarea lucrurilor în ciuda tentaţiei de a reveni asupra durerii ca o “rafală sărată/ pe un cord deschis/ce scânteiază în noapte.”[12]
Dacă o primă tendinţă observabilă este jalea ce reverberează ca un ecou, totuşi opera lui Klink este înviorată de sentimentul că autoarea devine din ce în ce mai stăpână pe arta ei. Ea exprimă prin cuvânt o tristeţe mută, ca o “dorinţă/ atât de adâncă în noi că nu putem măcar plânge.” [13] Reuşeşte să exprime nereprezentabilul, cu mijloace lingvistice şi formale, cum ar fi vântul care adie în deschiderea poemului “Timpurie noapte strâmbă”:

Ceea ce e remarcabil/ Ceea ce e improbabil/ Fără de ruşine sau indecis şi vag/ Aş avea unele reţineri/ Iar tăieturile cu foaia de pe mâini/ ar prinde coajă/ capul bont al evantaiului de tavan/ îmi răcoreşte tâmpla stângă/ Întunecimea/ pare că se apleacă în sine prin acest oraş/ ca petele de brumă /pe geamul magazinului /oameni care trec salutându-se/ Nu prea înţeleg luna asta nouă[14]

În aceste interstiţii, Klink face să se audă liniştea, palpează timpul şi atinge starea de meditaţie. Propoziţiile ei sunt scurte, în stil minimalist şi extrem de concise. Cezurile conferă versificaţiei o subtilă complexitate, creând o versificaţie alternativă, de parcă ar exista mai multe versiuni ale poemului care se juxtapun. În secţiunea finală a poemului “3 peisaje uimite”, Klink crează un alt tip de deschidere:

STELE, PUZDERII. Constelaţii de oameni şi linişte.
Acele nopţi în care nu prinzi nimic dar totul are farmec.
Am mers prin pădure ore întregi, cu picioarele împânzite de zgârieturi,
negociind vechi speranţe – trebuia să ne pierdem. Dar a ne pierde
înseamnă să nu ştim ce înseamnă. În interiorul pajiştii e iarba,
plină cu întuneric. În interiorul ierbii este dorinţa de încolţire, în interiorul ploii,
dorinţa de dizolvare. Poate că nu trăieşti pentru ceea ce crezi că trăieşti.
O stea se stinge. Şi pieptul ciorii umflă inima câmpului.[15]

Rândurile acestea extinse şi spaţiile multiplicate reiterează paradoxul volumului. Lipsa este locul pierderilor şi al vătămării, dar vorbeşte şi despre descoperire. Trecerea subtilă de la timpul trecut la present marchează potenţialul unei descoperiri. A suferit tăieturi, zgârieturi dar renunţarea la “vechile speranţe” deschide o nouă viaţă “bogată în întuneric”, unde a nu ştii înlocuieşte vederea pură cu viziunea.
Lui Klink îi lipseşte ironia mai mult decât lui Wilson. Sau, dacă vreţi, versurile ei au ironii circumstanţiale – şi nu de tonalitate – în care singurătatea se confruntă cu pasiunea, pierderea cu dorul. Spre deosebire de majoritatea poeziei contemporane, care abundă în ironii superficiale şi trucuri lingvistice, Extrase dintr-o profeţie secretă emană cantităţi uriaşe de durere, în acestea constând dealtfel puterea şi pericolul cărţii. Datul înnebunitor al durerii este repetiţia unei absenţe, repetiţie care la Klink constă în abundenţa imaginilor dezolante, până la redundanţă, până la pierderea efectului – ceea ce şi este de fapt durerea adevărată: “La ce să-mi pese că trece ora/ şi ce înseamnă o oră/ dacă e să să îl pierd din nou.”, după cum ne confirm ea în “Aubadă.”
Surpriza furnizată de Extrase constă în apariţia vitalităţii din durere şi îndoială. În “Furtună”, sinele abrutizat începe să simtă iar: “Ai cerut să vieţuieşti printre semeni/şi iată-te trăind.”[16] Surpriza vieţuirii aduce cu sine un set de conştientizări parţiale dar regeneratoare: a simţi rezistenţă (“trupurile noastre/ duc poveri uriaşe de tristete şi totuşi/ rămânem pe poziţii cât ne ţin puterile”[17]); a simţi dorul (“Cunosc zvonul acesta din sânul anotimpurilor.”[18]); a simţi cum încolţeşte pasiunea. Astfel Klink reuşeşte să negocieze o dialectică dificilă: să exprime amuţirea cauzată de pierdere, să locuiască în prezent, să accepte atât trauma trecută cât şi promisiunile parcă golite de conţinut.
În concluzie, dacă Wilson se consolează cu detalii, Klink scanează orizonturile “unei lumi unde simţim foarte puţin”, însă amândouă caută perspectivele vitale. Uneori, după cum fac dovada aceste două poete deosebite, singurătatea, înstrăinărea, chiar disperarea pot fi transformate într-o putere consolatoare: “Dragostea resimţită pentru ceea ce ai pierdut”.

***

Scanând discuţiile de pe forumurile poetice internaţionale,  am observat ca majoritatea comentatorilor salută abordarea poetică a Joannei Klink pentru solitudinea ei imaginativă şi specificul local rareori întâlnit. Cu toate aceastea, se pare că vocabularul tip dicţionar de sinonime are potenţial de alienare pentru majoritatea cititorilor care au absolvit liceul, ceea ce face ca posibilitatea contemplării sau a mirării poetice să fie oarecum întârziată. În ceea ce o priveşte pe Emily Wilson, cronicarii au observat intimitatea ei cu regnul plantelor şi filozofia de viaţă ce se desprinde din întrepătrunderea sinelui poetic cu vegetalul. Nici Wilson nu este departe de o exprimare cam prea academică uneori, ea folosind adesea chiar denumirile în latină ale diverselor idei şi stări poetice: “Mappa Mundi”, “Dura Mater” sunt titluri care anticipează un conţinut liric cult şi complex. Mai este de remarcat ambiţia ei de a clona prin sintaxă efuziunile şi contorsiunile naturalului, ceea ce duce la o percepţie botanică asupra sinelui biologic, între cele două regnuri (uman şi vegetal) existând un flux care se manifestă prin schimburi surprinzătoare şi adesea brutale – în care regnul botanic solicită biologicul uman să se deschidă forţat. La rândul său, arta poetei va beneficia de pe urma acestor interacţiuni, răsărind în mod surprinzător şi cu o tărie inexplicabilă, asemenea rădăcinilor aeriene ale unor arbori exotici. În cele din urmă, lirica ambelor poete este una dificilă dar şi aducătoare de satisfacţii pentru cititorul contemporan cu un grad avansat de pregatire livrescă, care doreşte să păstreze contactul cu naturalul şi chiar să îl extindă în mod curajos. 
 

Bibliografie:




https://bostonreview.net/poetry/david-baker-emily-wilson-great-medieval-yellows-joanna-klink-excerpts-secret-prophecy





[1]If there is a world where we feel very little,/ let it not be our world. Let worth be worth/ and energy action—let blood fly up to the surface skin.”
[2]Jos în amurg/ pe poteci/ grădina se îngrijeşte/ de ale sale/ în devălmăşie şi cu detalii amănunţite care se revarsă, / fapte dăunătoare, încovoiatele/ lucioasele măninchiuri de sălcii/ lăsate la pământ cu totul,/ micile explozii risipite/ pe cărărui, şi nimeni/ decât la o scară infinitezimală nu poate spune/ ce e de făcut” (Grădina)
[3] Epigraful şi titlul cărţii lui Wilson sunt preluate dintr-o sursă de referinţă intitulată Materiale şi tehnici în pictura medievală (1956). 
[4] “many intervals/ dispersing/ crossing/ bringing/ thought of/ spring/ jades sullen/ undergunnings/ along the sealed-/ up glister-ground/ ruggedness a fendedness/ striking both, failure and our/ feature into/ siege, externally”
[5]“Long-tapered tips, like / the tips of parsnips curling out, / pitted, sheepish portrait of / a ‘pregnant’ sour orange.”
[6] a white-throated sparrow may be “throating out / spring” or the “cushion plants warp / in bands down slope / with the swift / ice-out of the fell’s / defining freshets.”
[7] “In this high intimacy/ the mountain asks/ through formulating/ joists its reserves/ its floats its/ overlooks—here,/ you get those blowsy clouds/ blotting the baize,/ some are really moving,/ streaming so”
[8] Am I not alone, as I thought I was, as I thought
The day was, the hour I walked into, morning
When I felt the night fly from my c [8]hest where prospect had
Slackened, and close itself off, understanding, as I thought I did,
That the ground would resist my legs
[9] Snow fell that day as it falls/constantly through sleep/lush drumming to nothing/waves of hard silver/Now it/ descends into the white/ darkness of your privacy/ and you wake to the boreal/century that is yours
[10] “Who kept watch when / having not fed its own / people the town / turned ice-white.”
[11] Even when summer comes at last and “you loll / on the slats of the jetty,” she still finds “scarce living in a town that / now skims / the lake of your / privacy.”
[12] the “night-glowing openhearted / sting-of-salt weather.”
[13] “a need / so deep in our bodies we could not even weep.”
[14] What is remarkable/ What is improbable/ What is shameless or feckless or vague/ I would keep my own counsel/ and the paper cuts on my hands/ would skin over/ the dull bolt/ fanning across my left temple / Darkness/ seems to be folding itself into this town/ like subterranean brume     smudges/ on the shop-glass/ people as they pass/ nodding to each other/ Early moon I can hardly understand
[15] STARS, SCATTERSTILL. Constellations of people and quiet. 
Those nights when nothing catches, nothing also is artless.
I walked for hours in those forests, my legs a canvas of scratches,
trading on the old hopes—we were meant to be lost. But being lost
means not knowing what it means. Inside the meadow is the grass,
rich with darkness. Inside the grass is the wish to be rooted, inside the rain
the wish to dissolve. What you think you live for you may not live for. 
One star goes out. One breath lifts inside a crow inside a field.
[16] “You asked / to live among others / and here you are / living.”
[17] “our bodies / bear tremendous sorrow and still / we stay as long as we can”
[18] “I know something beats inside the seasons”

N.B. Materialul a aparut si in Revista URMUZ (7-8/2016). / The text was first published in URMUZ Magazine (7-8/2016). https://www.scribd.com/document/320550879/Urmuz-No-7-8-2016